puĭcă - explicat in DEX

puică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PÚICĂ, puici, s. f. 1. Pui¹ de găină de sex femeiesc; găină tânără. 2. Termen de dezmierdare pentru o fată sau o femeie (iubită). – Pui¹ + suf. -că.

puĭcă (Dicționaru limbii românești, 1939)
púĭcă f., pl. e și ĭ (d. puĭ, ca fiĭcă d. fiĭ, fiŭ. D. rom. vine sîrb. bg. rut. pujka, ung. pulyka). Găină care n´a oŭat încă. Cuvînt de dezmerdare. Adv. Cu inima puĭcă, strînsă de frică. A face degetele saŭ mîna puĭcă, a strînge degetele la un loc ținîndu-le drepte (ceĭa ce nu poțĭ face cînd țĭ-e mîna înghețată). Adv. A ședea puĭca, a ședea pe vine (cinchit): copiiĭ se daŭ puĭca pe gheață. – Dim. -úță, pl. e, maĭ rar -uleánă, pl. ene.

puică (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
PUICĂ, Maricica (n. 1950, Iași), atletă română. Campioană olimpică (3.000 m) și medaliată cu bronz (1.500 m) la Los Angeles (1984). Campioană mondială la cros (Glasgow – 1978, Roma – 1982, New York – 1984). Multiplă recordmană mondială, europeană și națională și în alte probe (2.000 m, 1 milă). Ambasador național pe lângă C.I.O. pentru sport, toleranță și spirit sportiv.

puică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
púică (pop.) s. f., g.-d. art. púicii; pl. puici

puică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
puică f. 1. găină mică; 2. termen de gingășie: puică dragă; 3. pl. grăunțe neînflorite printre cocoșei.