pupitru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUPÍTRU, pupitre, s. n. Obiect de mobilă având suprafața în plan înclinat și pe care se pune (la înălțimea vederii) o carte, o partitură etc.; (în special) bancă de școală cu fața înclinată;
p. restr. partea de deasupra a unei astfel de bănci. ◊
Loc. adv. La pupitru = la conducerea unei orchestre ca dirijor. ♦ (
Tehn.)
Pupitru de comandă = instalație (în formă de masă înclinată) cu ajutorul căreia se execută comanda, măsurarea și controlul operațiilor unui proces tehnologic sau de altă natură. – Din
fr. pupitre.pupitru (Dicționar de neologisme, 1986)PUPÍTRU s.n. 1. Masă cu suprafața înclinată, pe care se poate scrie, citi etc. ♦ Cutie cu capac înclinat, care se așază pe o catedră, pe o masă etc. spre a fi folosită la scris și citit.
2. Suport pentru note de care se servesc muzicanții. [< fr.
pupitre, cf. lat.
pulpitum – estradă].
pupitru (Marele dicționar de neologisme, 2000)PUPÍTRU s. n. 1. masă cu suprafața înclinată, pe care se poate scrie, citi etc. ◊ cutie cu capac înclinat, care se așază pe o catedră, pe o masă. 2. suport pentru partiturile muzicale. ♦ la ~ = la conducerea unei orchestre, cu dirijor. ◊ ~ de comandă = tablou, instalație pe care sunt montate comenzile pentru controlul și dirijarea unui proces tehnologic. (< fr.
pupitre)
pupitru (Dicționaru limbii românești, 1939)*pupítru n., pl.
e (fr.
pupitre, d. lat.
púlpitum). Un fel de mobilă care servește la scris, la ținut notele muzicale cînd cînțĭ ș. a. La școală, bancă p. unu saŭ doĭ elevĭ și care are de ordinar și loc de ținut cărțile închise cu capacu pe care scriĭ.
pupitru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pupítru (-pi-tru) s. n.,
art. pupítrul; pl. pupítrepupitru (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pupitru n. mobilă de pus cărți, caiete, note de muzică.