puică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÚICĂ, puici, s. f. 1. Pui
1 de găină de sex femeiesc; găină tânără.
2. Termen de dezmierdare pentru o fată sau o femeie (iubită). –
Pui1 +
suf. -că.puĭcă (Dicționaru limbii românești, 1939)púĭcă f., pl.
e și
ĭ (d.
puĭ, ca
fiĭcă d.
fiĭ, fiŭ. D. rom. vine sîrb. bg. rut.
pujka, ung.
pulyka). Găină care n´a oŭat încă. Cuvînt de dezmerdare. Adv.
Cu inima puĭcă, strînsă de frică.
A face degetele saŭ
mîna puĭcă, a strînge degetele la un loc ținîndu-le drepte (ceĭa ce nu poțĭ face cînd țĭ-e mîna înghețată). Adv.
A ședea puĭca, a ședea pe vine (cinchit):
copiiĭ se daŭ puĭca pe gheață. – Dim.
-úță, pl.
e, maĭ rar
-uleánă, pl.
ene.puică (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PUICĂ, Maricica (
n. 1950, Iași), atletă română. Campioană olimpică (3.000 m) și medaliată cu bronz (1.500 m) la Los Angeles (1984). Campioană mondială la cros (Glasgow – 1978, Roma – 1982, New York – 1984). Multiplă recordmană mondială, europeană și națională și în alte probe (2.000 m, 1 milă). Ambasador național pe lângă C.I.O. pentru sport, toleranță și spirit sportiv.
puică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)púică (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. púicii; pl. puicipuică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)puică f.
1. găină mică;
2. termen de gingășie:
puică dragă; 3. pl. grăunțe neînflorite printre cocoșei.