public (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÚBLIC, -Ă, publici, -ce, s. n. sg.,
adj. 1. S. n. sg. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume;
spec. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. ◊
Loc. adj. și adv. În public = (care are loc) în fața unui anumit număr de persoane, în văzul lumii. ◊
Marele public = Ansamblu de persoane considerate în raport cu participarea la un eveniment cultural, social, artistic etc.
2. Adj. Care aparține unei colectivități umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care privește pe toți, la care participă toți. ◊
Opinie publică = părere, judecată a colectivității;
p. ext. public (
1). ♦ Care are loc în prezența unui mare număr de oameni.
3. Adj. Al statului, de stat; care privește întregul popor; pus la dispoziția tuturor. ◊
Viața publică = viața politică-administrativă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă.
Grădină publică = parc.
Drept public = subîmpărțire mai veche a dreptului, care se ocupa de relațiile persoanelor cu statul.
Forță publică = poliție.
Datorie publică = datorie a statului, rezultată din împrumuturi interne și externe.
Învățământ public sau
instrucție, școală publică = învățământ sau școală organizate și controlate de stat. ♦ (Despre persoane) Care ocupă o funcție în stat. – Din
lat. publicus, fr. public.