prădăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRĂDĂCIÚNE, prădăciuni, s. f. (
Pop.) Jefuire, prădare; hoție, furt. ♦ Înșelăciune care duce la ruinarea cuiva. –
Prăda +
suf. -ăciune. Cf. lat. praedatio, -onis.prădăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prădăciúne (
înv.,
pop.)
s. f.,
g.-d. art. prădăciúnii; pl. prădăciúniprădăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prădăciune f. jaf însoțit de stricăciuni. [Lat. PRAEDATIONEM].
prădăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)prădăcĭúne f. (d.
prad saŭ lat.
praedátio, -ónis). Jaf făcut de o trupă:
prădăcĭunile Tătarilor în Moldova.