prunc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRUNC, prunci, s. m. 1. (
Înv. și
pop.) Copil (indiferent de vârstă sau sex); (sens curent) copil în primele luni de viață.
2. (
Înv. și
reg.) Copil în raport cu părinții săi; fiu. –
Et. nec.prunc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)prunc (prúnci), s. m. – Copil mic. Origine incertă. Pare să ducă spre un
sl. *
prątče, dim. al lui
prątŭ „nuielușă”,
cf. bg. prăčica, prăčka, sb. prut(ka) „nuia”. În acest caz, rezultatul inițial din
rom. ar fi *
prunci, cu
sing. reconstituit după
pl. Pentru semantism,
cf. mlădiță, vlăstar, sp. vástago. Celelalte explicații nu sînt convingătoare: din
mag. poronty „cuibar” ‹
sl. porodŭ „naștere” (Cihac, II, 522; Tiktin); din
lat. privignus (Philippide,
Principii, 148); din
lat. *puerunculus redus la *
pueruncus (Pușcariu,
Dscor., I, 602; Drăganu,
Dacor., VI, 260; REW 6808a;
cf. contra Rosetti, I, 161), a cărui
der. și scurtare par la fel de improbabile); din
sl. prąka (Conev 59); din
lat. proventus (Scriban).
prunc (Dicționaru limbii românești, 1939)prunc m. (lat.
proventus, lucru provenit, progenitură, puĭ, trecînd pin [!] fazele
*proent, *pruínt, *prunt [de unde vine ung.
poronty, porongy], apoĭ
prunc după
junc. Cp. cu
crunt). Copil, maĭ ales care suge încă saŭ e ținut în brațe. – Dim.
pruncușor, -uléț, pruncúț. Fem.
pruncă, pl.
e, copilă, fetiță (Trans. P. P.).
prunc (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)prunc, -i, s.m. –
1. Copil (în general).
2. Fiu.
3. Băiat; cocon. – Cuvânt autohton (Russu 1981); Lat. puerunculus (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (1. poronty.
2. prunkuj.
3. pruncs) (Bakos 1982).
prunc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prunc (
înv.,
pop.)
s. m.,
pl. prunciprunc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prunc m. copil de țâță (până la trei ani). [Ung. PORONGY].