pronume (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRONÚME, pronume, s. n. 1. (
Gram.) Parte de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv.
2. (Prin confuzie)
Prenume. – Din
lat. pronomen, fr. pronom (după
nume).pronume (Dicționar de neologisme, 1986)PRONÚME1 s.n. v.
prenume.
pronume (Dicționar de neologisme, 1986)PRONÚME2 s.n. (
Gram.) Parte de vorbire care substituie un substantiv sau alt nume. [Cf. lat.
pronomen, fr.
pronom].
pronume (Marele dicționar de neologisme, 2000)PRONÚME s. n. parte de vorbire flexibilă care substituie un substantiv. (< lat.
pronomen, după fr.
pronom)
pronume (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pronúme (pronúme), s. n. –
1. Parte de vorbire care ține locul unui substantiv. –
2. Nume (de familie). –
Fr. pronom, tratat după paralelismul
nom –
nume (după opinia neverosimilă a lui Tiktin,
rom. ar fi un calc din
rus. prozvanie). Cel de al doilea sens este rezultatul unei duble confuzii, a
fr. pronom cu
prénom, și sensul de „nume de botez” cu cel de „supranume”; pentru care unii puriști recomandă forma
prenume, s. n., care se folosește numai pentru prenumele latine.
pronume (Dicționaru limbii românești, 1939)*pronúme n., pl. tot așa (lat.
pronomen, d.
pro, pentru, în loc de, și
nomen, nume. V.
nume).
Gram. Cuvînt care ține locu unuĭ nume (unuĭ substantiv), ca:
Vezĭ casa ? O văd. Pronumele sînt: personale, demonstrative, posesive, relative și indefinite.
V. prenume.pronume (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pronúme (parte de vorbire)
s. n.,
art. pronúmele; pl. pronúme, art. pronúmelepronume (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pronume n.
1. Gram. vorbă ce ține locul unui substantiv:
pronume personal, posesiv, demonstrativ; 2. nume de familie
1.