promontoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROMONTÓRIU, promontorii, s. n. Fâșie de pământ înaltă și stâncoasă care înaintează în mare. – Din
lat. promontorium, fr. promontoire.promontoriu (Dicționar de neologisme, 1986)PROMONTÓRIU s.n. 1. Fâșie de pământ înaltă și abruptă care înaintează în mare; cap.
2. (
Anat.) Proeminență osoasă. ♦ Proeminență formată de unghiul dintre ultima vertebră lombară și sacru. [Pron.
-riu. / < lat.
promontorium, cf. it.
promontorio, fr.
promontoire].
promontoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PROMONTÓRIU s. n. 1. fâșie de uscat înaltă și abruptă care înaintează în mare; cap
1 (1). 2. proeminență osoasă. ◊ proeminență formată de unghiul dintre ultima vertebră lombară și osul sacru. (< lat.
promontorium, fr.
promontoire)
promontoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)promontóriu [
riu pron. riu]
s. n.,
art. promontóriul; pl. promontórii, art. promontóriile (-ri-i-)promontoriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)promontoriu n. limbă de pământ ridicată ce înaintează în mare.
promontoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*promontóriŭ n. (fr.
promontoire, d. lat.
promunturium, scris și
promontorium, prelungire de munte).
Geogr. Cap înalt (ca Gibraltaru).