progenitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROGENITÚRĂ, progenituri, s. f. Vlăstar, urmaș, odraslă; pui de animal. – Din
fr. progéniture.progenitură (Dicționar de neologisme, 1986)PROGENITÚRĂ s.f. Vlăstar, urmaș; (
la animale) pui, prăsilă. [< fr.
progéniture].
progenitură (Marele dicționar de neologisme, 2000)PROGENITÚRĂ s. f. vlăstar, urmaș, odraslă, pui al unui animal. (< fr.
progéniture)
progenitură (Dicționaru limbii românești, 1939)*progenitúră f., pl.
ĭ (fr.
progéniture, d. lat.
progignere, progénitum, a naște. V.
primogenitură, gen). Copiiĭ omuluĭ, puiĭ animalelor:
o progenitură sănătoasă. Neam, vlăstar:
o, te-admir progenitură de origine romană ! (Em.). V.
porodiță.progenitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)progenitúră s. f.,
g.-d. art. progenitúrii; pl. progenitúriprogenitură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)progenitură f.
1. copiii oamenilor, urmași:
progenitură de origină romană EM.;
2. puii animalelor.