probă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRÓBĂ, probe, s. f. 1. Confirmare a unui adevăr, dovedire; dovadă, semn, mărturie în sprijinul cuiva sau a ceva. ◊
Probă cu martori = susținere prin martori a unei afirmații în fața instanțelor de judecată. ◊
Loc. vb. A da probă (sau
probe) de... = a proba (
2), a dovedi.
2. Acțiune întreprinsă pentru a constata dacă ceva sau cineva îndeplinește condițiile cerute; încercare; verificare. ◊
Loc. adj. și adv. De probă = ca încercare, de încercare. ♦
Spec. Încercare a unui obiect de îmbrăcăminte pentru a vedea dacă se potrivește. ♦
Spec. Încercare a unei mașini, a unui aparat etc. (pentru a verifica buna lor funcționare). ♦ Fiecare dintre părțile, dintre etapele din care constă un examen;
p. gener. examen. ♦ Fiecare dintre întrecerile sportive organizate în cadrul unei competiții mai mari.
3. Repetiție (făcută în vederea unei reprezentații artistice). ♦ (Rar) Număr dintr-un spectacol prezentat ca reclamă.
4. Verificare a exactității unei operații aritmetice.
5. Obiect dintr-o serie de obiecte identice sau cantitate mică dintr-un material care poate să servească la determinarea anumitor caracteristici ale obiectelor respective sau ale întregului material din care fac parte; eșantion, mostră ♦ Analiză medicală. ♦ Observare a funcției unui organ în vederea stabilirii unui diagnostic. ♦ (
Fot.) Copie pozitivă pe hârtie.
6. Pildă, exemplu, model. – Din
lat. proba (cu sensuri după
fr. preuve).probă (Dicționar de neologisme, 1986)PRÓBĂ s.f. 1. Încercare; (examen de) verificare. ♦ Metodă prin care se constată justețea unui calcul. ♦ Întrecere.
2. Parte dintr-un material care se supune analizei spre a se verifica anumite caracteristici ale întregului material; mostră, eșantion. ♦ (
Fot.) Copie pozitivă pe hârtie.
3. Dovadă, mărturie. [< lat.
proba].
probă (Marele dicționar de neologisme, 2000)PRÓBĂ s. f. 1. încercare; (examen de) verificare. ◊ metodă prin care se constată justețea unui calcul. ◊ (sport) întrecere. 2. parte din materialul unei mostre care se supune analizei, spre a se verifica anumite caracteristici ale întregului material. 3. (fot.) copie pozitivă pe hârtie. 4. confirmare, dovadă, mărturie. (< lat.
proba, germ.
Porbe)
probă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)próbă (próbe), s. f. – Dovadă, încercare. –
Mold. prubă. Mr. provă. Lat. proba (
sec. XIX), prin intermediul
pol.,
mag. proba, germ. Probe. În
mr., din
it. prova, cf. ngr. πρόβα. –
Der. proba, vb. (a dovedi), din
lat. probare; probabil, adj., din
fr. probable; probabilitate, s. f., din
fr. probabilité; probatoriu (
var. probant),
adj., din
fr. probatoire, probant; contraprobă, s. f., din
fr. contre-épreuve; probălui, vb. (a proba; a examina), din
mag. próbálni (Gáldi,
Dict., 153);
probăi, vb. (a proba),
sec. XVIII,
înv.;
probistă, s. f. (actriță cu contract temporar);
probui, vb. (a proba), din
pol. probować, sec. XVII,
înv.probă (Dicționaru limbii românești, 1939)próbă f., pl.
e (rus.
próba, d. germ.
probe, care vine d. lat.
proba). Experiență, încercare:
a face proba unuĭ cazan, unuĭ pod. Verificare, constatare a adevăruluĭ:
a face proba uneĭ operațiunĭ aritmetice. Lucru pin [!] care stabileștĭ adevăru, dovadă, mărturie, semn sigur:
a da probe de vitejie, a avea probe despre vina cuĭva. Mostră, exemplar, tip, bucată de marfă după care poțĭ aprecia restu mărfiĭ:
probe de stofe. Probă de om (Iron.), tip de om, tacîm de om:
ce probă de bețiv ! De probă, numaĭ ca să vezĭ, să apreciezĭ. – Și
prubă (est).
probă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)próbă s. f.,
g.-d. art. próbei; pl. próbeprobă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)probă f.
1. dovadă:
am probe despre ce afirm; 2. mărturie, semn sigur:
probe de capacitate; 3. încercare:
calul se urcă, făcu probă ISP.;
3. verificarea unei operațiuni de calcul:
proba diviziunii.