proașcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROÁȘCĂ, proaște, s. f. (
Pop.)
1. Cantitate de apă, de noroi etc. care țâșnește de undeva și împroașcă.
2. (În
expr.)
A face (sau
a da) proașca (sau
proașcă) (în, între sau
prin...) = a face prăpăd, a se năpusti, a da năvală, a da iama (în, între sau prin, printre...). – Din [îm]
proșca.proașcă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)proáșcă (proáște), s. f. –
1. Fuituială, praștie. –
2. Țintă. –
3. Distanță de la care se trage. –
4. Pompă de incendiu. –
Var. proșcă, înv. Sl. *pročĭkati „a țîșni, a izbucni”,
cf. sb. pročka „acțiunea de a împroșca” (Pușcariu,
Dacor., III, 681-5). S-a mai crezut în
sl. prysnati „a împrăștia” (Cihac, II, 257); în
sb. pročkati „a iscodi” (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 440); într-un
sl. *prokŭ (Tiktin); în
bg. prăskalka (Conev 74). –
Der. împroșca, vb. (a arunca, a azvîrli; a țîșni, a ieși; a stropi, a împrăștia; a spumega),
var. înv. împrocica, cf. rus. pročikatĭ „a se deschide un abces”;
împroșcătură, s. f. (aruncare; lansare; stropire).
proașcă (Dicționaru limbii românești, 1939)proáșcă (
oa dift.) f., pl.
șcĭ și
șce (var. din
praștie. V.
împroșc și
proșcă).
Vechĭ. Țintă, punct de ochit. Bătaĭe de arc, de pușcă.
Azĭ. Instrument de împroșcat (ca tulumba, mitraliera, praștia).
A face proașcă pin [!] dușmanĭ cu ghĭoaga, a o învîrti lovindu-ĭ pe ceĭ din prejur [!].
proașcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)proáșcă (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. proáștei; pl. proáșteproașcă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)proașcă f. praștie:
înarmați cu proaște AL.;
a (da) face proașcă, a împrăștia:
proașcă prin dușmani făceam POP.
acolo să dăm proașcă AL. [Abstras din
(îm)proșcà].