privațiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIVAȚIÚNE, privațiuni, s. f. (
Livr.) Faptul de a fi privat sau de a se priva de ceva; (de obicei la
pl.) lipsă, sărăcie, mizerie. [
Pr.:
-ți-u-] – Din
fr. privation.privațiune (Dicționar de neologisme, 1986)PRIVAȚIÚNE s.f. Pierdere, suprimare, lipsă a unui drept, a unui bun, a unui avantaj. ♦ (
La pl.) Lipsă, sărăcie; abținere voită. [Pron.
-ți-u-. / cf. fr.
privation, lat.
privatio].
privațiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)PRIVAȚIÚNE s. f. faptul de a (se) priva; (pl.) lipsuri, sărăcie. (< fr.
privation, lat.
privatio)
privațiune (Dicționaru limbii românești, 1939)privațiúne f. (lat.
privátio, -ónis). Acțiunea de a priva. Lipsa unuĭ avantaj, uneĭ facultățĭ:
privațiunea drepturilor civile, a vederiĭ. Pl. nevoĭ, suferințe:
am suferit multe privațiunĭ.privațiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)privațiúne (-ți-u-) s. f.,
g.-d. art. privațiúnii; pl. privațiúniprivațiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)privați(un)e f.
1. lipsire de un bine sau de lucruri necesare:
mari privațiuni; 2. abținere voluntară dela ceva:
a-și impune privațiuni.