pricaz (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRICÁZ, pricazuri, s. n. (
Reg.) Lucru, întâmplare care pricinuiește cuiva necaz, pagubă, nenorocire; semn rău, piază rea. ◊
Expr. A face (cuiva sau la ceva)
pricaz = a atrage (asupra cuiva sau a ceva) răul, nenorocirea. ♦
P. ext. Pagubă însemnată (în vite) suportată de cineva. – Din
sl. pricazŭ.pricaz (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pricáz (pricázuri), s. n. – Necaz, nenorocire, pagubă.
Sl. prikazŭ „poveste” (Miklosich,
Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 208),
cf. necaz. Pentru semantism,
cf. fr. j’ai eu une histoire „am avut un necaz”. Cuvînt nefolosit în
Munt. –
Der. pricăji, vb. (a face sau a zice lucruri care aduc necaz; a se mînji, a se molipsi; a se chinui), ca
necăji de la
necaz (din
sl. prikazati, „a demonstra”, după Cihac; din
sl. prokaziti „a se strica”, după Tiktin);
pricază, s. f. (
înv., lepră);
pricaznic, adj. (
înv., nenorocit, funest).
pricaz (Dicționaru limbii românești, 1939)pricáz n., pl.
urĭ (vsl.
*prokazŭ, supt [!] infl. multor cuv. care încep cu
pri-, ca vsl.
prikazŭ, poveste, vedenie; sîrb.
prikaz, mustrare, pol.
przekaz, pedică [!], ceh.
nakaz, infecțiune, epidemie).
Mold. Trans. Pricăjire, infectare, stricăcĭune.
A umbla cuĭva cu pricaz, a-ĭ dori saŭ a-ĭ pregăti rău.
pricaz (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pricáz (
reg.)
s. n.,
pl. pricázuripricaz (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pricaz n. Mold. vătămare, stricăciune. [Slav. PRIKAZŬ, vedenie].