preterițiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRETERIȚIÚNE, preterițiuni, s. f. Figură retorică prin care autorul atrage atenția că nu vrea să aducă în discuție un anumit lucru, despre care totuși vorbește. [
Pr.:
-ți-u-] – Din
fr. prétérition.preterițiune (Dicționar de neologisme, 1986)PRETERIȚIÚNE s.f. Figură de retorică prin care oratorul declară că nu vrea să vorbească despre un lucru, despre care totuși vorbește; pretermisie; paralipsă. [Pron.
-ți-u-. / < lat.
praeteritio, cf. fr.
préterition].
preterițiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)PRETERIȚIÚNE s. f. figură retorică prin care se declară că nu se va vorbi despre un lucru, amintit totuși în expunere; pretermisie, paralipsă. (< fr.
prétérition, lat.
praeteritio, omisiune)
preterițiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*preterițiúne saŭ
*pretermisiúne f. (lat.
praeter-itio saŭ
praeter-missio, -ónis. Ret. Trecere supt tăcere, figură pin [!] care declarĭ că nu vreĭ să vorbeștĭ despre un lucru despre care cu toate acestea vorbeștĭ pin acest mijloc. De ex.:
Nu vă voĭ maĭ spune că m´a refuzat. – Și
-íție. V.
retorică.preterițiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)preterițiúne (-ți-u-) s. f.,
g.-d. art. preterițiúnii; pl. preterițiúnipreterițiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)preteriți(un)e f. figură de retorică prin care se enunță un fapt ce în aparență e trecut cu vederea.