prejudiciu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PREJUDÍCIU, prejudicii, s. n. 1. Pagubă, daună;
p. ext. știrbire a onoarei, a reputației, a prestigiului cuiva.
2. (
Înv.) Prejudecată. [
Var.: (
înv.)
prejudíțiu s. n.] – Din
fr. préjudice, lat. praejudicium.prejudiciu (Dicționar de neologisme, 1986)PREJUDÍCIU s.n. Pagubă, rău, daună; (
p. ext.) știrbire a onoarei, a prestigiului. [Pron.
-ciu, var.
prejudițiu s.n. / < lat.
praeiudicium, cf. fr.
préjudice].
prejudiciu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PREJUDÍCIU s. n. pagubă, daună materială, morală adusă cuiva. ◊ știrbire a onoarei, a prestigiului. (< fr.
préjudice, lat.
praeiudicium)
prejudiciu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prejudíciu [
ciu pron. ciu]
s. n.,
art. prejudíciul; pl. prejudícii, art. prejudíciile (-ci-i-)prejudiciu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prejudiciu n.
1. părere adoptată cu ușurință, fără cercetare;
2. Jur. pagubă:
în prejudiciul cuiva.prejudiciŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*prejudíciŭ n. (lat.
prae-judicium. V.
județ). Prejudecată, opiniune pe care țĭ-o facĭ din ainte [!]:
sărăcia unuĭ administrator e un prejudiciŭ în favoarea luĭ. Prejudecată, opiniune greșită pe care țĭ-o facĭ din ainte:
disprețu de comerciŭ e un prejudiciŭ care aduce pagube țăriĭ. Pagubă morală:
această vorbă ĭ-a adus prejudiciŭ.