precipițiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRECIPÍȚIU, precipiții, s. n. (
Înv.) Abis, prăpastie. ♦ Cădere de la înălțime. ♦
Fig. Dezastru, ruină. – Din
lat. praecipitium.precipițiu (Dicționar de neologisme, 1986)PRECIPÍȚIU s.n. (
Latinism) Cădere de la înălțime. ♦ Abis, hău. ♦ Dezastru, ruină. [Pron.
-țiu. / < lat.
praecipitium, cf. fr.
précipice].
precipițiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*precipíțiŭ n. (lat.
praecipitium). Prăpastie.
precipițiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)precipíțiu (
înv.) [
țiu pron. țiu]
s. n.,
art. precipíțiul; pl. precipíții, art. precipíțiile (-ți-i-)precipițiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)precipițiu n.
1. prăpastie;
2. fig. nenorocire mare, pericol mare.