lăuda (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lăudá (láud, lăudát), vb. –
1. A elogia, a admira. –
2. (
Refl.) A se făli. –
3. (
Refl.) A se crede, a fi încrezut. –
Mr. alavdu, alăvdare. Lat. laudāre (Pușcariu 953; Candrea-Dens., 962; REW 4938; DAR; Pascu, I, 31),
cf. alb. lëvdoń (Philippide, II, 645),
it. lodare, prov. lauzar, fr. louer, cat. lloar, sp. loar, port. louvar. –
Der. laudă, s. f. (elogiu, lăudare, îngîmfare), postverbal sau direct din
lat. laudem, cf. alb. laft, sp.,
port. loa; lăudoare, s. f. (
înv., elogiu, laudă), din
lat. pop. laudōrem (Candrea-Dens., 966);
lăudărie, s. f. (
înv., îngîmfare);
lăudăroș(en)ie, s. f. (îngîmfare);
lăudăciune, s. f. (
înv., elogiu), din
lat. laudatiōnem; lăudător (
var. înv. lăudătoriu),
adj. (elogios), din
lat. laudatōrius (REW 4939);
lăudăros (
var. Banat
lăuduros),
adj. (îngîmfat);
lăudabil, adj., după
it. laudabile; prealăuda, vb. (
înv., a se lăuda), după
sl. pohvaliti.