pramatie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRAMÁTIE, pramatii, s. f. (
Fam.) Persoană fără caracter, cu purtări rele, imorală; escroc, canalie, pușlama, stricat, destrăbălat. – Din
ngr. pra(gh)matía.pramatie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pramátie (pramátii), s. f. –
1. Soi, specie, tip. –
2. Lichea, pușlama. –
Mr. prămătie „marfă”,
megl. primătiiă „marfă”.
Ngr. πραμμάτεια „marfă” (Gáldi 235).
pramatie (Dicționar de argou al limbii române, 2007)pramatie, pramatii s. f. persoană imorală
pramatie (Dicționaru limbii românești, 1939)pramátie f. (ngr.
pra[g]matía, marfă. V.
pragmatic).
Iron. Sculă, tacîm, poamă, specie, specimen, tip de om:
știŭ ce pramatie eștĭ ! V.
pramatie, specie, specimen, tefaric, tarbă.pramatie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pramátie (-ti-e) s. f.,
art. pramátia (-ti-a), g.-d. art. pramátiei; pl. pramátii, art. pramátiile (-ti-i-)pramàtie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pramàtie f.
fig. poamă, sculă (în basmele muntene):
astea sunt pramatiile ce a născut POP. [Gr. mod. PRA(G)MATIA, marfă, negoț].