poi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POI adv. v. apoi.poi (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)poi,
póiuri, s.n. (reg.) pleavă (de la sămânța de cânepă).
poĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)poĭ adv. (lat.
pos îld.
post, după, apoĭ; it.
poi, pv. pg.
pos, fr.
puis, sp.
puess. V.
apoĭ).
Fam. 1. Dar (în unire cu
dacă):
Poĭ (saŭ
apoĭ)
dacă e așa, de ce nu-mĭ spuĭ? 2. Se înțelege, de sigur, dar cum alt-fel (serios orĭ iron.):
Aĭ reușit? – Poĭ (saŭ
poĭ cum saŭ
poĭ dar)
! 3. Atuncĭ, pin [!] urmare, decĭ (interogativ):
Te duci? – Nu ! – Poĭ?... 4. Vezĭ că, dar:
Va ploŭa ! – Poĭ eŭ am cortel ! Poĭ eŭ am adăpost ! – El cere răspuns. – Poĭ ce răspuns să-ĭ daŭ? – În Munt. și
păĭ. Vechĭ și adj. = „de apoĭ”:
în poĭul an, în vremea ceĭa poĭe, zilele cele ponile (îld.
poile. Cod. Vor. 143, 131 și 139).