pozițiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POZIȚIÚNE s. f. v. poziție.pozițiune (Dicționar de neologisme, 1986)POZIȚIÚNE s.f. v.
poziție.
pozițiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*pozițiúne f. (lat.
positio, -ónis, d.
pónere, pósitum, a pune. V.
post 2). Situațiune, modu cum e așezat:
pozițiunea unuĭ oraș. Loc, regiune:
un castel într´o pozițiune încîntătoare. Teren ocupat de trupe:
o pozițiune tare, a recunoaște pozițiunile dușmanuluĭ. Fig. Rang, treaptă, condițiune, funcțiune:
pozițiune socială. Situațiune, funcțiune:
o pozițiune de 12,000 de francĭ pe an. Muz. La vioară, locu pe care țiĭ degetele pe coarde. (Prima e cea maĭ apropiată de prag, ca a începătorilor. Cele-lalte-s maĭ apropiate de căluș).
Proz. Vocală lungă orĭ
scurtă pin [!] pozițiune, lungă orĭ scurtă după sunetele care o urmează.
A fi în pozițiune să (orĭ
de a), a fi în stare, a putea:
nu-s în pozițiune să știŭ (orĭ
de a ști).
A fi în pozițiune (interesantă), a fi gravidă.
A-țĭ lua pozițiunea (vorbind de un soldat), a-țĭ lua atitudinea cuvenită prezențeĭ unuĭ superior. Ob.
pozíție (rus.
poziciĭa). V.
teapă.pozițiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poziți(un)e f.
1. locul unde un lucru e pus și modul cum e pus:
pozițiunea unei case; 2. teren ales de așezat trupe:
a ocupa o pozițiune avantajoasă; 3. fig. rang, situațiune în care s’află cineva:
pozițiune critică.