pospai (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POSPÁI s. n. Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară;
p. gener. pulbere albă, strat subțire (mai ales de zăpadă) care acoperă un obiect. ♦
Fig. Superficialitate, spoială (dovedite în efectuarea unei munci). – Din
ngr. paspáli, scr. paspalj.pospai (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pospái (-iuri), s. n. –
1. Praf (de făină). –
2. Aparență, lustru. –
Mr. păspalu, megl. păspal’. Gr. și
ngr. παστάλη (Miklosich,
Etym. Wb., 233; Vasmer,
Gr., 112; Scriban),
cf. sb.,
cr. paspalj, paspalja. Der. din
sb. posypati „a stropi” (Cihac, II, 213; Tiktin), din
sb. (Candrea) sau din
bg. paspali (Conev 87) pare mai îndoielnică. –
Der. pospăi, vb. (a acoperi superficial, a presăra; a străluci la suprafață, a se preface), în care ar putea să fi intervenit
sl. posypati, posypają „a presăra”;
pospăială, s. f. (lustru).
pospai (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pospái (
pop.)
s. n.pospaĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)pospáĭ n., pl.
urĭ (ngr.
paspáli, vgr.
paspále, pospaĭ [de unde și bg.
paspal, sîrb.
paspalj] supt [!] infl. luĭ
pospăĭesc, apoĭ ceh.
posypka, nisip, colb ș. a. V.
nisip). Praf supțire [!] care se depune în toate părțile în moară:
moraru e plin de pospaĭ. Fig. Ceva prea puțin, prea supțire:
un pospaĭ de mîncare, de învățătură. – Și
pospóĭ n., pl. tot
urĭ. V.
ometiță, pĭelm, sperlă.