posac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POSÁC, -Ă, posaci, -ce, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de veselie, prost dispus; tăcut, morocănos, necomunicativ, nesociabil. ♦ (Despre vreme, peisaje etc.) Care inspiră melancolie; dezolant, deprimat. –
Et. nec.posac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)posác (posácă), adj. – Taciturn, morocănos, prost dispus.
Sl. posekati „a tăia”,
posekŭ „incizie”,
cf. sb. poseka „doborîre”. Pentru semantism,
cf. fr. abattre „a abate”,
abattu „lipsit de putere”. Legătura cu
sl. posupiti „a se bosumfla” (Cihac, II, 289), sau cu
mozoc (Scriban) nu este convingătoare.
posac (Dicționaru limbii românești, 1939)posác, -ă adj. (cp. cu
mozoc). Tăcut, ascuns, mocnit, misterios:
om, caracter posac. – Și
mosac (Mold. sud) și
mozac (Mold nord, Trans.). V.
ursuz, morocănos, măzac.posac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)posác adj. m.,
pl. posáci; f. posácă, pl. posáceposac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)posac a. și m. supărăcios, ursuz. [Origină necunoscută].