porunci (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PORUNCÍ, poruncesc, vb. IV.
1. Tranz. A dispune cu autoritate ca ceva să se îndeplinească (întocmai); a ordona.
2. Tranz. A da comanda să se fabrice, să se confecționeze ceva; a comanda.
3. Tranz. A cere să i se aducă, să i se pună la dispoziție ceva pentru a fi folosit, consumat; a comanda.
4. Tranz. (
Pop.) A trimite vorbă, a comunica, a transmite; a vesti.
5. Intranz. A fi stăpân, a conduce în calitate de stăpân. [
Var.: (
reg.)
poroncí vb. IV] – Din
sl. porončiti.porunci (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)poruncí (poruncésc, poruncít), vb. – A ordona, a cere, a da ordin. –
Var. înv. poronci, porinci. Sl. porąčiti, porąčą (Miklosich,
Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 278; Byhan 329),
cf. rus. poručiti, mag. parancsolni. –
Der. poruncă, s. f. (ordin, însărcinare), postverbal, sau din
sl. porąči, cf. sb. poruka „ordin”,
rus. poruka „garanție”;
porunceală, s. f. (acțiunea de a porunci;
Munt., joc de copii care constă în a da ordine celorlalți tovarăși de joacă);
poruncitor, adj. (imperativ;
s. m., persoană care comadă, șef).
porunci (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)poruncí, poruncesc, vb. intranz. –
1. A dispune, a comanda, a ordona.
2. A vesti (pe cineva): „Maramureșeanul de azi, întâlnind în drum spre satul său vreun consătean, îl întreabă: «ce poruncești acasă?», la care i se răspunde: «le poruncesc voie bună și sănătate!», întocmai ca străbunii romani, care întrebuințau formula «iubeo te avete!»” (Filipașcu 1940: 27); „Frunză verde-a mărului / Poruncit-am mândrului” (Țiplea 1906: 466). – Din sl. porunčiti.
porunci (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poruncí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. poruncésc, imperf. 3
sg. porunceá; conj. prez. 3
să porunceáscăporuncì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poruncì v. a da o poruncă: a comanda, a ordona. [Mold.
poroncì = slav. PORÕČITI].