porumbel (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PORUMBÉL, -EÁ, porumbei, -ele, subst.,
adj. I. 1. S. m. Nume dat mai multor specii de păsări sălbatice sau domestice, de talie mijlocie sau mică, cu ciocul scurt, cu penajul extrem de variat
(Columba); pasăre aparținând uneia dintre aceste specii; hulub, porumb (
II), porumbaș. ◊
Porumbel călător (sau
de poștă, voiajor) = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a fost trimis, folosit pentru transmiterea mesajelor. ◊
Expr. A trăi (sau
a se iubi) ca porumbeii (sau
ca doi porumbei) = a trăi în dragoste și în bună înțelegere. ◊ Compus:
porumbel-râzător = guguștiuc.
2. S. f. (
Reg.) Porumbiță.
II. S. m. Știulete de porumb cu boabele încă necoapte, în lapte, care se mănâncă fierte sau coapte în spuză.
III. 1. S. f. Fructul porumbarului
1, sferic, de culoare neagră-vineție, cu gust acru, astringent; porumbă
1.
2. S. m. (
Bot.) Porumbar
1.
3. S. m. (
bot.; la
pl.) Mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori albastre, care crește prin vii și livezi
(Muscari botryoides). IV. Adj. (
Reg.) Porumb (
III). –
Porumb +
suf. -el, -ea.