porucic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PORÚCIC, porucici, s. m. (
Înv.) Locotenent;
p. gener. ofițer (rus). [
Var.:
parúcic s. m.] – Din
rus. porucik.porucic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)porucíc (porúcici), s. m. – Locotenent al armatei ruse.
Rus. porŭcik (Cihac, II, 278).
Sec. XIX, ant.
porucic (Dicționaru limbii românești, 1939)porúcic și
parúcic m. (rus.
porúčik, d.
porucátĭ, a încredința cuĭva ceva. V.
poruncesc).
Vechĭ. Ofițer rusesc.
Maĭ pe urmă. Locotenent. – Și
porúcĭnic și
porușnic. V.
praporcic.