poreclă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PORÉCLĂ, porecle, s. f. 1. Supranume dat, de obicei în bătaie de joc, unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activității sale.
2. (
Înv. și
reg.) Nume de familie. [
Var.: (
reg.)
polícră, poríclă s. f.] – Din
sl. poreklo.poreclă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)poréclă (porécle), s. f. – Supranume. –
Var. poriclă, polecră. Sl. (
sb.,
cr.)
poreklo (Miklosich,
Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 278; Iordan,
Dift., 97). –
Der. porecli (
var. porocli),
vb. (a supranumi).
poreclă (Dicționaru limbii românești, 1939)poréclă f., pl.
e (vsl.
po-reklo, poreclă, d.
rešti-rekon, a zice. V.
pro-roc). Prenume, nume de familie. Supranume (maĭ ales ironic):
Peneș Curcanu șĭ-a schimbat porecla în renume. – În vest și
poriclă, polecră (Șez. 37, 16),
policră, în Trans. și
poriglă, în Bihor (Șez. 37, 130)
prolícă, pl.
icĭ.poreclă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poréclă (-re-clă) s. f.,
g.-d. art. poréclei; pl. porécleporeclă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poreclă f.
1. supranume dat mai ales în bătaie de joc:
noi am schimbat porecla în renume AL.;
2. supranume în genere:
o falnică poreclă, un titlu de strămoș AL. [Slav. POREKLO].