popor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POPÓR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală.
2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (
Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate.
3. Masa muncitoare; grosul populației; norod;
spec. țărănime. ◊
Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă.
4. (La
sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime.
5. (
Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [
Var.: (
înv.)
pópol, pópul s. m.] –
Cf. lat. populus, it. popolo.popor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)popór (popoáre), s. n. –
1. Popor, nație. –
2. Norod, plebe. –
3. Parohie, enoriași. –
4. Mulțime, gloată.
Lat. pǒpŭlus (Pușcariu,
ZRPh., XXVI, 741; REW 6654),
cf. it. popolo, prov.,
cat. poble, fr. peuple, port. povo. Caracterul de cuvînt moștenit din
rom. nu este sigur. Apare din
sec. XVII, și pare cultism, cel puțin cu primele două sensuri; oricum a fost întărit prin contactul cu
it. și
fr. (
sec. XIX).
Der. poporan, s. m. (enoriaș), din
lat. pǒpŭlānus, cf. it. popolano „enoriaș” (după Tiktin,
rom. ar fi împrumutat din
it.), pare cuvînt moștenit (
cf. într-un
doc. mold. din 1631 „poporenii ce-au fost la acea biserică”);
poporan, adj. (popular);
poporime, s. f. (popor; gloată);
(îm)popora, vb. (a popula);
popula, vb. (a umple cu oameni), din
lat. populare, sec. XIX;
popular, adj. (popular), din
fr. populaire; impopular, adj. (nepopular);
popularitate, s. f.;
impopularitate, s. f.;
populariza, vb.;
popularizator, s. m.;
populați(u)ne, s. f., toate din
fr.popor (Dicționaru limbii românești, 1939)popór n., pl.
oare (lat.
pŏpŭlus, popor, it.
pópolo, sard.
pobulu, pv.
poble, fr.
peuple, sp.
pueblo, pg.
povo). Națiune, norod, mulțime de oamenĭ care aŭ aceĭașĭ limbă:
poporu românesc se întinde de la Tisa pînă dincolo de Nistru. Fig. Mare mulțumire:
tot poporu corbilor. Sărăcime, plebe:
un om din popor. Public:
tot poporu din sală. Totalitatea poporănilor uneĭ parohiĭ:
poporu bisericiĭ Sfîntu Ion. Poporu ales orĭ
poporu luĭ Dumnezeŭ, Jidaniĭ (după
ridicula lor părere, căcĭ a fi popor parazitar nu înseamnă a fi
ales!).
popor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)popór s. n.,
pl. popoárepopor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)popor n.
1. mulțime de oameni din aceeaș țară care trăiesc sub aceleași legi:
poporul român; 2. fig. mulțime în genere:
popoare de muște, popoare de tunete EM.;
3. parte din populațiunea unei țări, a unui oraș, care e mai puțin înstărită și care trăiește din munca mâinilor:
un om din popor; 4. parohie. [Termen necunoscut vechii limbi (vorba cu adevărat populară e
norod), pare o romanizare după it.
popolo; cf. pentru sensul 4, it.
popolo, parohie, și Tr.
pleban, poporan sau enoriaș].