pepene (Dicționaru limbii românești, 1939)pépene m. (lat.
pepo, *pépinis, îld.
pepónis, pepene, zămos, d. vgr.
pépon, pepene, harbuz orĭ zămos, adică „copt”, d.
pépto, coc [pin [!] căldura soareluĭ], lat.
*poquere, coquere, a coace; it.
popóne = mellone, pepene; sp. pg.
pepíno, castravete [lat. pop.
pépenus, pepene, de unde, probabil, și fr
pepin, sîmbure]; ngr.
pepóni, de unde sîrb.
pipun, pepene).
Vest. Mold. sud. Fructu uneĭ plante cucurbitacee numită tot
pepene, din care există doŭă varietpțĭ:
pepenele galben (
cúcumis melo), care seamănă cu bostanu (avînd la mijloc tot o mare cavitate în care se află semințele), cu mezu galben, gălbuĭ saŭ portocaliŭ, dulce și bun de mîncat după masă, originar din sudu Asiiĭ și numit în nordu Moldoveĭ
zămos și
zamuz, ĭar în Olt. numaĭ
pepene (V.
cantalup și
caun);
pepenele verde (
citrullus vulgaris, cúcumis citrullus orĭ
cucúrbita citrullus), cu coaja verde, plin în ăuntru [!], cu sîmburiĭ în mez [!], cu mezu roș orĭ (maĭ rar) alb gălbuĭ, dulce, foarte apos și bun de mîncat după masă, originar din sudu Africiĭ și numit în nordu Moldoviĭ
harbuz, ĭar în Olt.
lúbeniță (V.
boșar și
bacîr).
A scoate pe cineva dun pepenĭ (adică „de la paza pepenilor”), a-l enerva, a-l face să izbucnească de furie.
Nord. Castravete (maĭ ales mare).