popic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POPÍC, popice, s. n. 1. (La
pl.) Joc distractiv la care se folosesc nouă bucăți de lemn cilindrice, fasonate la strung și așezate într-o anumită ordine, jucătorii urmărind să răstoarne cât mai multe dintre ele de la distanță, cu o bilă mare de lemn aruncată pe un jgheab; (și la
sg.) fiecare dintre cele nouă piese ale jocului. ♦ (La
pl.) Popicărie.
2. Piesă mică de lemn folosită ca proptea în construcția tunelurilor. [
Var.: (
reg.)
popícă s. f.] –
Pop1 +
suf. -ic.popic (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)popíc,
popíci, s.m. (reg.) preot tânăr lipsit de experiență; popoiac.
popic (Dicționar de argou al limbii române, 2007)popic, popice s. n. (er., glum.) penis.
popic (Dicționaru limbii românești, 1939)popíc m. (ca
pop, popĭ) și n., pl.
e (dim. d.
pop 1, ca și sîrb. rut-
pópik. Cp. cu
momic și
colnic). Bucată de lemn care, împreună cu altele opt, se așează vertical ca să fie izbită cu o boambă [!] de lemn aruncată de-a dura maĭ de departe:
a juca la (saŭ
în)
popice. – Și
popícă, pl.
ĭ (Mold.).
popic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)popíc s. n.,
pl. popícepopic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)popic n. bucată conică de lemn spre a juca. [Serb. POPIK].