ponor - explicat in DEX

ponor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PONÓR, ponoare, s. n. 1. (Pop.) Povârniș abrupt sau adâncitură formată prin prăbușirea, ruperea sau alunecarea unor straturi de teren. 2. Formă de relief rezultată prin asocierea liniară și laterală a dolinelor, care dă terenurilor calcaroase un aspect adâncit. – Din sl. ponorŭ.

ponor (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
ponór, ponoáre, s.n. (pop.) 1. povârniș abrupt sau adâncitură formată prin prăbușirea unor straturi de teren; râpă. 2. loc necultivat; pârloagă. 3. munte înalt cu creasta golașă, lipsită de vegetație. 4. deal cu coama înaltă și rotundă. 5. mică apă curgătoare; gârlă; apă stătătoare mai mare decât o baltă. 6. poiană (într-o pădurice). 7. vizuină, bârlog (într-o regiune accidentată). 8. casă mică și scundă. 9. (fig.) necaz, supărare, nenorocire; amar. 10. greșeală, vină. 11. mulțime, număr mare.

ponor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ponór (ponoáre), s. n. – Stîncă ascuțită; văgăună, groapă, rîpă. Sl. ponorŭ „loc unde un rîu se pierde sub pămînt” (Cihac, II, 276; Conev 39). – Der. ponorî, vb. (a se prăbuși, a se surpa); ponoritură, s. f. (surpătură); ponoros, adj. (plin de povîrnișuri).

ponor (Dicționaru limbii românești, 1939)
ponór n., pl. oare (vsl. po-norŭ, locu unde un rîŭ se ascunde supt [!] pămînt, d. nyrati, a se scufunda; sîrb. ceh. ponor. V. năruĭ și norcă). Est. Costișă surpată, prăpăstioasă: umbla lupu pin [!] ponoare (V. tihăraĭe). Geogr. Unirea a doŭă doline evoluate la forma uneĭ elipse lunguĭețe în terenurĭ calcaroase, gipsoase orĭ cloro-sofice.

ponor (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
PONOR, com. în jud. Alba, situată la poalele N ale m-ților Trascău, pe râurile Cheia și Geogel; 673 loc. (2003). Satul P. apare menționat documentar, în 1648. În satul Geogel se află biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1751, pictată în 1756). Rezervația naturală „Vânătările Ponorului”.

ponor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ponór (pop.) s. n., pl. ponoáre

ponor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ponor n. scobitură a terenului în formă de pâlnie (produsă de ploi în urma devastării unei păduri): se primblă prin ponoare, pe potece fără soare POP. [Slav. PONORŬ, locul unde apa se ascunde în pământ].