pomană (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POMÁNĂ, pomeni, s. f. 1. Dar, danie, ofrandă făcute cuiva și servind, potrivit credinței creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere. ◊
Loc. adj. și adv. De pomană =
a) (în mod) gratuit sau la un preț foarte scăzut;
b) (în mod) inutil, zadarnic sau neîntemeiat. ◊
Expr. A cere de pomană = a cerși.
A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva. ♦ (
Fam.) Ocazie binevenită, rară, extrem de avantajoasă (sub raport material); chilipir. ◊
Expr. A umbla după (sau
a căuta) pomană = a umbla după avantaje materiale nemeritate.
2. (În ritualul creștin) Praznic care se face după o înmormântare sau după un parastas și la care de obicei se dăruiesc (săracilor) diverse obiecte (ale mortului); (
concr.) ceea ce se dăruiește cu acest prilej. ◊
Expr. Ca la pomană = în mare număr.
3. Parastas. – Din
sl. pomĕnŭ.pomană (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pománă (poméni), s. f. –
1. (Înv.) Memorie, amintire, comemorare. –
2. Mîncare oferită în memoria unui mort, după înmormîntare și după slujba de pomenire. –
3. Pîine împletită sau colac care se dă la înmormîntări. –
4. Colivă de înmormîntare care servește ca suport pentru pomul de înmormîntare. –
5. Obiect dăruit pentru iertarea păcatelor unui mort. –
6. Milostenie, binefacere. –
7. Chilipir, pleașcă. – Înv.
pomeană. Mr. pumean, megl. pumeană. Sl. pomĕnŭ „memorie” (Miklosich,
Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 275;
cf. Schneeweiss,
REB, I, 166),
cf. bg.,
sb. pomen „memorie”.
Bg.,
sb.,
cr.,
rut. pomana „milostenie, binefacere” provine din
rom. (Miklosich,
Wander., 118; Berneker II, 49; Capidan,
Raporturile, 193).
Der. pomină (
var. înv. pomenă),
s. f. (memorie, faimă, zgomot), probabil din
bg. pomjen (Scriban; după Tiktin și Cihac, deverbal de la
pomeni);
pomelnic, s. n. (listă cu numele morților; numele morților pomenite de preot în timpul slujbei de pomenire; litanie, înșiruire, poliloghie), din
sl. pomĕnĭnikŭ, bg. pomenik cu
l expresiv;
pomeni, vb. (a aminti, a comemora; a menționa, a pronunța; a cita; a-și aminti; a-și deprinde auzul; a apuca o epocă trecută, a ține minte, a avea în minte;
refl., a se păstra, a se ști, a avea memorie;
refl., a avea cunoștință, a fi de la sine înțeles, a ști de cînd lumea;
refl., a se lovi de, a da de, a surveni;
refl.,
Trans. și
Olt., a se trezi), din
sl. pominati, pomĭnĕti (Miklosich,
Lexicon, 621; Conev 111);
pomeneală, s. f. (amintire; menționare; urmă, trăsătură);
pomeneată (
var. pom(i)neată, pom(i)nete),
s. f. (bucată de pînză cu o lumînare și o monedă, care se dă de pomană la înmormîntări; colac de pomană), probabil din
sl. pamętĭ „amintire” (Tiktin);
pomenitor, s. f. (persoană care pomenește),
sec. XVI,
înv.;
ne(mai)pomenit, adj. (fără asemănare, nemaiauzit);
pominoc, s. n. (
înv., dar, danie), din
sl. pominikŭ „înmormîntare”;
pomanagiu, s. m. (chilipirgiu, pleșcar);
pomanagioaică, s. f. (chilipirgioaică);
pomănui, vb. (a da de pomană);
pomonoci, vb. (
înv., a dedica).
pomană (Dicționaru limbii românești, 1939)pománă f., pl.
pomene și
pomenĭ (vrom.
pomeană, d. vsl. bg.
pomĭenŭ, sîrb.
pomen, amintire. Luat înapoi din limba rom. e sîrb. bg. rut.
pomana. V.
pamente).
Vechĭ. Pomenire, comemorare.
Azĭ. Comemorare făcută p. un mort orĭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ, cu care ocaziune se face un serviciŭ divin și se oferă săracilor mîncare, haĭne saŭ banĭ:
Țipă coasa´n buruĭene Și se cară la pomene (P. P., 390).
Fig. Iron. Ocaziune rară, chilipir:
ce pomană ! A face pomană, a face milostenie, a împărți săracilor colivă, colacĭ, mîncare, haĭne, banĭ ș. a.
A-țĭ face pomană cu cineva, a te milostivi de el, a-l ajuta la mare nevoĭe.
Fă-țĭ milă și pomană (vorbă obișnuită în gura cerșitorilor [!]), îndură-te, nu mă lăsa.
A alerga ca la pomană, a alerga ca la mare chilipir.
A fi mîncat din pomana dracului, a fi spîn.
A te lăți ca o pomană țigănească, a ocupa prea mult loc cu catrafusele tăle [!].
De pomană, de sufletu morților, în amintirea morților saŭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ:
a da de pomană (a dărui săracilor),
a cere de pomană (a cere milă, a cerși),
du-te draculuĭ de pomană! Fig. Fam. În zadar, fără folos:
a munci, a vorbi de pomană.pomană (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)pománă, pomene, s.f. – Dar, danie, ofrandă adusă/făcută cuiva și servind, potrivit moralei creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere; (în expr.) a-și face pomană = a ajuta pe cineva, a face bine cuiva, a ierta pe cineva: „Bucălaie, năzdrăvană / Tu de mine fă-ți pomană” (Lenghel 1962: 235-236). – Din sl. pomĕnŭ „memorie„; Cuv. rom. preluat în magh. (pomána) (Bakos 1982).
pomană (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pománă s. f.,
g.-d. art. poménii; pl. poménipomană (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pomană f.
1. milostenie făcută în amintirea mortului (două colive, doi colaci, lămâi, mere, smochine și stafide):
aleargă ca la pomană; 2. milostenie în genere:
a cere de pomană; 3. milă:
fă-ți pomană și nu mă arăta ISP. [Vechiu-rom.
pomeană, amintire («peri
pomeana lui cu sunet», Coresi) = slav. POMĬENŬ, aducere-aminte (bulg. POMANŬ, pomană]). ║ adv.
de pomană, gratuit, zadarnic:
a munci, a vorbi de pomană.