poliță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÓLIȚĂ1, polițe, s. f. Suport de scândură fixat orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se țin diferite obiecte. ♦ Obiect de mobilier prevăzut cu asemenea suporturi. [
Pl. și:
poliți] – Din
sl. polica.poliță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÓLIȚĂ2, polițe, s. f. 1. (În sistemul financiar) Act prin care o persoană dispune debitorului ei să plătească o sumă de bani unei alte persoane sau la ordinul acesteia; trată. ◊
Poliță în alb = poliță
2 (
1) pe care nu figurează numele beneficiarului. ◊
Expr. A plăti (cuiva)
polița = a se răzbuna (pe cineva).
2. (În sintagma)
Poliță de asigurare = document emis de către o instituție de asigurare, prin care aceasta certifică încheierea unui contract de asigurare a vieții sau a bunurilor materiale ale cuiva. – Din
it. polizza.poliță (Marele dicționar de neologisme, 2000)PÓLIȚĂ s. f. 1. trată. 2. ~ de asigurare = act prin care se încheie o asigurare; a plăti (cuiva) o ~ = a răzbuna. (< it.
polizza)
poliță (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)póliță (pólițe), s. f. –
1. Consolă, placă. –
2. Raft, blidar. –
3. Stinghia inferioară a jugului. –
4. Cormană. –
Mr.,
megl. puliță. Sl. (
sb.,
cr.,
pol.)
polica, bg. policŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 274; Conev 62),
cf. ngr. πόλίτσα,
alb. policë, mag. pólcz. –
Der. policioară, s. f. (blidar; cormană, apărătoare de urechi; Banat, jugastru).
poliță (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)póliță (pólițe), s. f. –
1. Cambie, trată; ordin de plată. –
2. Contract de asigurare. –
Mr. poliță, puliță. It. polizza, prin intermediul
ngr. πόλιτσα (Gáldi 233;
cf. REW 528).
poliță (Dicționaru limbii românești, 1939)1) póliță și (Olt.)
-íță f., pl.
e (vsl.
polica, poliță, dim. d.
pola, margine, poală; bg. rus.
polica. V.
poală). Scîndură fixată orizontal (pe un părete [!] saŭ într´un dulap) ca să poțĭ pune ceva pe ĭa. (O etajeră se compune din maĭ multe polițe). V.
raft, corlată.poliță (Dicționaru limbii românești, 1939)2) póliță f., pl.
e (ngr.
pólitza, d. it.
pólizza, poliță, care vine d. gr.
apódeixis, probă; pv. cat.
polissa, fr.
police, sp.
póliza). Hîrtie pin [!] care te obligĭ să plăteștĭ cuĭva o sumă anumită de banĭ la un termin fix în schimbu unuĭ serviciŭ pe care ți l-a făcut (împrumut, asigurare, marfă pe credit ș. a.). Se zice și
bilet la ordin, cambie și
trată. V.
bilet.poliță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)póliță s. f.,
g.-d. art. póliței; pl. pólițepoliță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poliță f.
1. scândură de așezat ceva pe dânsa;
2. etajeră, raft de bibliotecă;
3. partea de jos a jugului. [Slav. POLIȚA].
poliță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poliță f.
1. bilet prin care se obligă cineva a plăti o sumă la termenul prescris;
2. contract prin care o societate de asigurare se îndatorește a indemniza de o pagubă eventuală. [It. POLIZZA, printr´un intermediar grec modern].