politețe (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLITÉȚE, (
2)
politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊
Pronume personal (sau
posesiv)
de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊
Loc. adj. De politețe =
a) care exprimă politețe;
b) politicos, amabil; protocolar. ◊
Loc. adv. Din (sau
de, rar,
pentru)
politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc.
2. (
Fam.; la
pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (
1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [
Pl. și: (
2)
politețuri. –
Var.:
politéță s. f.] – Din
fr. politesse.