politețe (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLITÉȚE, (
2)
politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊
Pronume personal (sau
posesiv)
de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊
Loc. adj. De politețe =
a) care exprimă politețe;
b) politicos, amabil; protocolar. ◊
Loc. adv. Din (sau
de, rar,
pentru)
politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc.
2. (
Fam.; la
pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (
1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [
Pl. și: (
2)
politețuri. –
Var.:
politéță s. f.] – Din
fr. politesse.politețe (Dicționar de neologisme, 1986)POLITÉȚE s.f. Fel de a se purta, de a vorbi în societate, potrivit cerințelor buneicuviințe; amabilitate. [Var.
politeță s.f. / < it.
politezza, cf. fr.
politesse].
politețe (Marele dicționar de neologisme, 2000)POLITÉȚE s. f. fel de a se purta, a vorbi în societate potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. (< fr.
politesse)
politețe (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))politéțe, s. f., pl.
politeți (politețe)politețe (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)politéțe s. f.,
art. politéțea, g.-d. art. politéții; (amabilități)
pl. politéți/politețúri