polifonie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLIFONÍE, polilonii, s. f. Artă și știință a suprapunerii coordonate a mai multor linii melodice care se află în relații armonice, fără ca în ansamblu ele să-și piardă individualitatea melodică;
p. restr. contrapunct. – Din
fr. polyphonie.polifonie (Dicționar de neologisme, 1986)POLIFONÍE s.f. 1. (op.
omofonie) Arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare păstrându-și, în ansamblu, individualitatea melodică. ♦ Muzică vocală contrapunctică.
2. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. [Gen.
-iei. / < fr.
polyphonie, cf. gr.
polys – numeros,
phone – sunet].
polifonie (Marele dicționar de neologisme, 2000)POLIFONÍE s. f. 1. arta și tehnica suprapunerii armonice a două sau a mai multor părți vocale ori instrumentale, fiecare păstrându-și, în ansamblu, individualitatea melodică. 2. halucinație auditivă în perceperea mai multor voci inexistente. (< fr.
polyphonie)
polifonie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)polifoníe s. f.,
art. polifonía, g.-d. art. polifoníei; pl. polifoníi, art. polifoníilepolifonie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)polifonie f.
Muz. întrebuințarea simultană a mai multor instrumente cari execută independent unele de altele.