polen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLÉN, (rar)
polenuri, s. n. (
Bot.) Pulbere, de obicei galbenă, constituită din grăuncioare microscopice produse de anterele staminelor. – Din
fr.,
lat. pollen, germ. Pollen.polen (Dicționar de neologisme, 1986)POLÉN s.n. Pulbere (galbenă) provenită din staminele plantelor cu flori, care reprezintă celulele sexuale mascule. [< fr.
pollen, cf. lat.
pollen – făină fină].
polen (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)polén s.m. sg. (reg.) pelin.
polen (Marele dicționar de neologisme, 2000)POLÉN s. n. pulbere (galbenă) produsă de staminele fanerogamelor, celulele reproducătoare mascule. (< fr., lat.
pollen, germ.
Pollen)
polen (Dicționar de argou al limbii române, 2007)polen s. n. sg. (er., eufem.) spermă.
polen (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)POLÉN (‹
germ.,
fr.; {s}
lat. pollen „”făină, pulbere fină„)
s. n. Pulbere, în general gălbuie, constituită din grăuncioare microscopice (15-200 μ), care conțin gameții masculini; sunt produse de antenele staminelor.
P. căzut pe stigmatul florii germinează, formând tubul polinic, care transportă gameții până la ovul.
polen (Dicționaru limbii românești, 1939)* polén n., pl.
e și
urĭ (fr.
pollen, d. lat.
póllen, póllinis, făină foarte măruntă).
Bot. Prafu fecundat al florilor, pe care-l răspîndesc maĭ mult insectele.
polen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)polén s. n.,
pl. polénuripolen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)polen n.
Bot. pulberea fecundătoare a florilor.