poleitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLEITÓR, poleitori, s. m. Muncitor care poleiește
2. [
Pr.:
-le-i-] –
Polei2 +
suf. -tor.poleitor (Dicționaru limbii românești, 1939)poleitór m. Meseriaș care poleĭește.
poleitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poleitór (rar)
(-le-i-) s. m.,
pl. poleitóripoleitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poleitor m. cel ce poleiește.