poleială (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLEIÁLĂ, poleieli, s. f. 1. Faptul de
a polei2; (
concr.) strat subțire de metal (prețios) cu care se poleiește
2 un obiect. ♦ Foaie subțire de staniol folosită ca ambalaj, mai ales pentru unele articole alimentare. ♦
Fig. Ceea ce încearcă să dea un aspect bun, frumos, valoros unor lucruri lipsite de valoare; strălucire aparentă; lustru, spoială.
2. Cizelare, șlefuire, lustruire a unui obiect sau,
fig., a unei opere literare, științifice etc. [
Pr.:
-le-ia-] –
Polei2 +
suf. -eală.poleĭală (Dicționaru limbii românești, 1939)poleĭálă f., pl.
ĭelĭ. Substanță care poleĭește, văpsea [!] aurie saŭ argintie.
Fig. Lustru, spoĭală, cĭoplire, civilizare:
a avea poleĭala lumiĭ.poleială (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poleiálă s. f.,
g.-d. art. poleiélii; pl. poleiélipoleială (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poleială f.
1. daurire:
strălucind de poleieli; 2. fig. lustru, spoială:
poleiala lumii.