polei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLÉI1, poleiuri, s. n. Strat subțire de gheață, continuu și neted, care acoperă uneori porțiuni din suprafața solului, arborii sau obiectele care se află în aer liber și care este format prin înghețarea apei provenite din ploaie sau din topirea zăpezii. ♦
Fig. Strălucire, lustru, luciu. ♦ (
Reg.) Promoroacă, chiciură. – Din
polei2 (derivat regresiv).
polei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POLEÍ2, poleiesc, vb. IV.
1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur sau de argint în scopul protejării sau al înfrumusețării; a sufla cu aur sau cu argint. ♦ A înveli într-o foiță subțire de staniol, de hârtie colorată etc.
2. Tranz. și
refl. Fig. A străluci sau a face să strălucească; a (se) învălui într-o lumină aurie sau argintie. ♦
Tranz. A înfrumuseța, a prezenta într-o lumină strălucitoare o situație, un aspect, o idee, o împrejurare etc. – Din
sl. polijati.polei (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)poléi1 s.m. (reg.) plantă asemănătoare cu busuiocul, ce crește prin luminișurile pădurii; busuiocul-cerbilor.
polei (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)poléi2 s.m. pl. (reg.) nume dat unor ființe supranaturale din basme.
polei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)poléi (poléiuri), s. m. – Busuiocul-cerbilor (Mentha pulegium). –
Var. polai. Lat. pulegium, prin intermediul
sl.,
cf. slov.,
ceh.,
pol.,
rus. polej (Cihac, II, 274; Tiktin),
mag. polaj.polei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)poleí (poleiésc, poleít), vb. – A suri, a acoperi cu un strat subțire de metal.
Megl. puliăés, puliăiri. Sl. polijati „a risipi” (Tiktin). Legătura cu
gr. ψυλλεῖον printr-o
var. ionică σπυλλήïον (Diculescu,
Elementele, 484), e improbabilă.
Cf. lei. –
Der. poleială, s. f. (aurire; lustru superficial; foiță de metal, strălucire);
poleitor, s. m. (cel care poleiește);
poleitură, s. f. (poleire; obiect poleit);
polei, s. n. (strat subțire de gheață),
cf. sl. polediti sę „a se acoperi cu polei” și
polegniță.polei (Dicționar de argou al limbii române, 2007)polei, poleiesc v. t. (intl.) a aresta, a închide.
poleĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) poléĭ m., pl. tot așa (nsl. ceh. pol.
polej, rus.
poléĭ, germ.
polei, ung. nsl.
polaj, d. lat.
pulejum și
pulegium, de unde vine și it.
puleggio și
poleggio, fr.
pouliot).
Trans. Un fel de mintă care crește pin [!] bălțĭ și care se întrebuințează în medicină ca stimulant și stomahic [!] (
méntha pulégium saŭ
pulégium vulgáre). – Se numește și
busuĭocu cerbilor.poleĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) poléĭ n., pl.
eĭurĭ și
eĭe (d. vsl.
polediti sen, a se acoperi cu gheață, d.
ledŭ, gheață; sîrb. bg.
paledica, poleĭ, de unde vine și
polégniță, -cniță și
póliviță în Ban. Trans.). Gheață supțire [!] care provine dintr´o ploaĭe măruntă care îngheață îndată ce se depune pe petre [!], ramurĭ ș. a. – Și
políce f. (Mold. Rar).
polei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!poléi1 s. n.,
art. poléiul; pl. poléiuri