poiată (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POIÁTĂ, poieți, s. f. (
Reg.)
1. Adăpost (rudimentar) pentru păsările de curte, pentru porci, pentru vite.
2. Adăpost pentru oameni, la câmp sau la stână. ♦ Bucătărie de vară. [
Pr.:
po-ia-] – Din
sl. pojata.poiată (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)poiátă (poiéți), s. f. –
1. (
Mold.) Adăpost în curte. –
2. (
Trans.) Grajd. –
Mr.,
megl. puiată. Sl. pojata „colibă” (Miklosich,
Lexicon, 654; Conev 81; Pușcariu,
Dacor., VII, 356),
cf. bg.,
sb.,
cr.,
slov.
pojata.poĭată (Dicționaru limbii românești, 1939)poĭátă f., pl.
ĭete și
ĭețĭ (rut.
po-ĭata, acoperemînt [!], casă, bg. „stînă”, sîrb. „staul”; ung.
pajta, șopron. Bern. 1, 450).
Mold. Coteț, cotineață, adăpost de păsărĭ (oare).
Trans. Staul.
Vc. Șopronu pivnițeĭ.
poiată (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)poiátă, s.f. – Grajd pentru vite mari. Poiețea = grajd mai mic ce se așază imediat lângă peretele grajdului mare și servește de culcuș vițeilor ori porcilor; poiețeaua destinată porcilor se numește comun coteț (Bud 1908). – Din sl. pojata „colibă” (Miklosich, Pușcariu cf. DER).
poiată (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poiátă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. poiéții; pl. poiéțipoiată (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poiată f. Mold.
1. grajd din gard de nuiele;
2. coteț:
poieți pentru păsări CR. [Slovean POIATA, colibă, grajd].