pogon (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POGÓN, pogoane, s. n. 1. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren agricol, a cărei mărime variază, după epoci și regiuni, în jurul unei jumătăți de hectar.
2. Bucată de pământ (agricol) de un pogon (
1); teren cultivat, plantație de această mărime. ♦ Cantitate de produse obținute de pe un pogon (
2). – Din
bg. pogon.pogon (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pogón (pogoáne), s. n. – Măsură agrară, egală cu 5011,79 m
2. –
Megl. pogon. Sl. pogonŭ, de la
pogoniti „a mîna boii”, însemna la început întinderea pe care o arau doi boi într-o zi,
cf. sp. arada, yugada, yunta (Miklosich,
Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 124; Conev 70),
cf. bg. pogon. –
Der. pogonărit, s. n. (impozit pe vii, creat de Dabija în 1662, suprimat tot de el în 1664, reintrodus de Nicolae Mavrocordat (1714), și din nou desființat in 1744. În 1803 valora doi taleri de fiecare
pogon; pogonar (
var. pogonaș, pogonici),
s. m. (
Mold., ziler care lucra într-o vie);
pogonesc, adj. (
Mold., care formează o bucată întreagă de un
pogon);
pogoni, vb. (
înv., a goni), din
sl. pogoniti; pogonici, s. m. (
Trans., persoană care mînă vitele),
cf. Miklosich,
Slaw. Elem., 36.
Pogonici este și numele care se dă ariciului în unele cîntece de copii; după Diculescu,
Elementele, 493, ar fi cuvînt diferit, din
gr. πώγων „barbă”, părere nu foarte convingătoare.
pogon (Dicționar de argou al limbii române, 2007)pogon, pogoane s. n. (friz.) barbă mare care trebuie rasă.
pogon (Dicționaru limbii românești, 1939)pogón n., pl.
oane (vsl.
po-gonŭ, goană, [adică „goana boilor ca să are atîta pămînt într´o zi”], persecuțiune, expedițiune; rus.
pogón, urmărire. V.
goană, od-gon).
Munt. O măsură de suprafață (în lungime 24 de prăjinĭ de cîte 3 stînjenĭ, în lățime 6 prăjinĭ, adică 1296 de stînjenĭ pătrațĭ saŭ 5011, 79 m.p., cam ½ ectar [!]).
Mold. O măsură de suprafață la viĭ (prăjinĭ 40 pe 4, adică 1440 de stînjenĭ moldoveneștĭ pătrațĭ saŭ ½ falce, cam ¾ din ectar). În general, loc mic plantat cu viță de vie.
pogon (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pogón s. n.,
pl. pogoánepogon (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pogon n.
1. od. măsură de suprafață de 1296 st. sau 5012,08 mp.;
2. pogon plantat cu viță de vie. [Bulg. POGONĬ, lit. alungare (sensul vorbei în rusește), de unde stânjen în lung].