pocăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POCĂÍ, pocăiesc, vb. IV.
Refl. 1. (În concepțiile religioase) A-și mărturisi păcatele săvârșite, a se căi și a căuta să obțină iertare prin post și rugăciuni. ♦ A manifesta părere de rău, a avea remușcări, a se căi pentru o faptă, o greșeală etc. ♦
Tranz. fact. A face pe cineva să-și mărturisească păcatele sau greșelile și să se căiască de ele.
2. A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. – Din
sl. pokajati sen.pocăi (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)pocăí,
pócăi, vb. IV (înv.) a ciocăni.
pocăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pocăí (pocăiésc, pocăít), vb. refl. –
1. A se căi, a face penitență. –
2. (
Vb. activ) A duce la căință.
Sl. pokajati (Miklosich,
Slaw. Elem., 37). –
Der. pocăință (
var. înv. poca(i)anie, pocanie),
s. f. (regret, căință).
pocăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pocăí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. pocăiésc, imperf. 3
sg. pocăiá; conj. prez. 3
să pocăiáscăpocăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pocăì v. a se căi cu totul:
pocăiți-vă. [Slav. POKAITĬ].