pocit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POCÍT, -Ă, pociți, -te, adj. 1. (Despre ființe; adesea substantivat) Diform, slut, desfigurat; (despre lucruri) deformat, stâlcit, caraghios; bizar.
2. (În credințele populare) Nefast, funest;
p. ext. supărător, rău, cu ghinion. ♦
Expr. A avea gură pocită sau
a fi pocit la gură = a prevesti lucruri neplăcute, a face pronosticuri nefavorabile; a cobi. –
V. poci.pocit (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)pocít1 s.n. (pop.) boală cu deformații fizice, hemoragie, paralizie, epilepsie, poceală.
pocit (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)pocít2, pocítă, adj. (reg.; despre un teren) închis, împrejmuit cu pocii (cu crengi înfipte în pământ); (despre vița de vie sau alte plante agățătoare) arăcit.
pocit (Dicționaru limbii românești, 1939)pocít, -ă adj. (d.
pocesc). Diform, urît:
om pocit. Fig. Păcătos, infect:
om, caracter pocit. Funest:
drum, an pocit. Adv.
A vorbi pocit.pocit (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)pocít, -ă, adj. –
1. Strâmbat.
2. Desfigurat.
3. Urât, respingător.
4. Caraghios. – Din poci.
pocit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pocit a. și m.
1. diform, paralizat:
pocit din fire; 2. fig. ciudat:
om pocit; 3. nenorocos:
ce zi pocită ! CR.;
4. blestemat:
fugi de acele căi pocite ! AL. [V.
pocì].