poc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POC interj. Cuvânt care redă un sunet (înfundat) produs de lovirea cu (sau de) un obiect tare, de o izbitură, de descărcarea unei arme, de ceva care plesnește sau crapă, de bătăile (repetate) în ușă etc. – Onomatopee.
poc (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)poc1,
poćuri, s.n. (reg.) boală a cailor manifestată prin umflături la picioare.
poc (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)poc2, pócuri, s.n. (reg.) nuia.
poc (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)poc3,
pócuri, s.n. (reg.) favorit (pe obraz).
poc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)poc interj. – Imită zgomotul produs de o lovitură sau de un trosnet. Creație expresivă,
cf. boc, cioc, toc. –
Der. pocni (
var. pocăi, pocăni, megl. pucănés),
vb. (a plesni, a trosni; a face explozie; a lovi), cu
suf. expresiv -
ni, ca
boc(ă)ni, cioc(ă)ni, tocăni (după Miklosich,
Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 269; Byhan 327 și Tiktin, din
sl. poknati „a se rupe”,
cf. slov.
pôkniti, sb.,
rut. puknuti, rus. puknutĭ; dar legătura pare întîmplătoare);
pocneală, s. f. (plesnire, trosnet);
pocnet, s. n. (explozie, detonare; trosnire);
pocnit, s. n. (trosnet, pîrîit);
pocnitoare, s. f. (șfichi; petardă);
pocănitoare, s. f. (un fel de morișcă);
pocănea, s. f. (titirez, hădărău la moară);
pocnitură, s. f. (lovitură).
poc (Dicționaru limbii românești, 1939)poc, interj. care arată sunetu cĭocanuluĭ de fer [!] care lovește în metal, huĭetu uneĭ pocniturĭ de pușcă, a uneĭ loviturĭ în capu cuĭva ș. a. V.
pac, boc, cĭoc, pleosc, trosc.poc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poc interj.poc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poc ! int. exprimă sgomotul ce face un corp când lovește pe altul sau când crapă:
poc ! cu măciuca. [Onomatopee].