poară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POÁRĂ s. f. (
Reg.) Ceartă, vrajbă, gâlceavă. ◊
Loc. adv. În poară = împotrivă, în contra, în ciudă. ◊
Expr. A se pune în poară (cu cineva) = a se contrazice cu cineva, a se împotrivi cuiva, a se lua la ceartă. – Din
sl. pora.poară (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)poáră s. f. – (
Mold.,
Trans.) Dezacord, discordie, neînțelegere.
Sl. pora „violență” (Cihac, II, 244; Tiktin),
cf. bg.,
slov.
opora „opoziție”,
sb. odpor „ceartă”. –
Der. întrapora, vb. refl. (a se supăra), cuvînt artificial la Coșbuc,
cf. Pușcariu,
Dacor., VII, 121.
poară (Dicționaru limbii românești, 1939)poáră (
oa dift.) f., pl.
e (vsl.
pora. V.
opor).
A te pune´n poară cu cineva, a te lua la ceartă, a i te împotrivi, a-ĭ face opozițiune (V.
peripiscă).
A pune poară (Dos.), a te strădui, a te sforța, a te opinti.
poară (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)poáră, s.f. – (înv.) Dezacord, discordie, neînțelegere; ceartă, vrajbă. În expr. în poară (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva), a face opoziție; a se contrazice cu cineva, a se certa: „Pune-te cu moartea-n poară / Și-nc-o dată te mai scoală” (Lenghel 1985: t. 222). – Din sl. pora „violență” (DER).
poară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poáră1 (
reg.)
s. f.poară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*poáră2 (în ~) (
reg.)
loc. adv.poară (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poară f. Mold. Tr. împotriveală, ceartă:
nu te pune în poară cu împăratul CR. [Slav. PORA, ceartă].