poĭenar (Dicționaru limbii românești, 1939)poĭenár m. (d.
poĭană). Hoț de lemne din pădure:
un lotru de poĭenar (Trans.). Cĭoban originar din satu Poĭana, la apus de Săliștea din Ardeal, și care umblă pe munțiĭ dintre Argeș și Cerna.
poienar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poienár adj. m.,
s. m.,
pl. poienári; adj. f.,
s. f. poienáră, pl. poienáre