plisc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLISC, pliscuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; cioc, clonț. ♦
Fig. (
Peior.) Gură (la om).
2. P. anal. Capătul ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vârf.
3. Compus:
pliscul-cocorului (sau
-cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori roșii sau albe și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză
(Erodium cicutarium). –
Et. nec.plisc (Dicționaru limbii românești, 1939)plisc n., pl.
urĭ (rudă cu
a plescăi și cu sîrb.
pliska, codobatură, adică aceĭa care tot face cu coada
plisc-plisc, cum face peștele
pleosc-pleosc).
Est. Cĭoc de pasăre. Lovitură de cĭoc:
corbu ĭ-a tras un plisc. Mîncare saŭ apă cît ĭa pasărea odată cu pliscu:
un plisc de apă. Iron. Gură care nu maĭ tace:
baragladina nu maĭ închidea pliscu. Pliscu cucoareĭ, greghetin.
Plisc păsăresc, bălușcă.
plisc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plisc s. n.,
pl. plíscuriplisc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plisc n. Mold.
1. cioc;
2. fam. gură:
nu-i mai tace pliscul AL.;
3. nume de plante:
pliscul cucoarei, greghetin;
plisc păsăresc, bălușcă. [Origină necunoscută].