pliocen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLIOCÉN, -Ă, plioceni, -e, adj.,
s. n. 1. Adj. Care aparține celei de-a doua epoci a neogenului, care se referă la această epocă.
2. S. n. A doua epocă a neogenului, situată intre miocen și perioada cuaternară, reprezentată, în partea de vest a Europei, prin depozite marine, iar în cea de est prin depozite lacustre.
3. S. n. Serie de straturi geologice din pliocen (
2). [
Pr.:
pli-o-] – Din
fr. pliocène.pliocen (Dicționar de neologisme, 1986)PLIOCÉN s.n. (
Geol.) Epoca (seria) superioară a neogenului. //
adj. Care aparține acestei epoci. [Pron.
pli-o-. / < fr.
pliocène, cf. gr.
pleion – mai mare,
kainos – recent].
pliocen (Marele dicționar de neologisme, 2000)PLIOCÉN, -Ă adj., s. n. (din) epoca superioară a neogenului. (< fr.
pliocène)
pliocen (Dicționaru limbii românești, 1939)*pliocén, -ă (d. vgr.
pleion, maĭ mult, și
kainós, recent. V.
eo- și
mio-cen).
Geol. Care e cel maĭ noŭ din cele treĭ straturĭ ale terțiaruluĭ și care conține fósilele cele maĭ recente. S. n.
Pliocenu.pliocen (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PLIOCEN, etajul superior al Neogenului (ultima parte a Terțiarului), reprezentat în partea vestică a Europei prin depozite marine, iar în cea estică prin depozite lacustre; uneori conține zăcăminte de cărbuni și petrol. A durat
c. 5 milioane. În
P. au apărut forme ale genului
Australopithecus, precursori primitivi ai omului.
pliocen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pliocén1 (pli-o-) adj. m.,
pl. pliocéni; f. pliocénă, pl. pliocénepliocen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pliocén2 (pli-o-) s. n.pliocen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pliocen a. și n.
Geol. se zice de pătura terțiară ce conține fosilele cele mai recente.