plin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLIN, -Ă, plini, -e, adj.,
s. n. I. Adj. 1. (Despre vase, încăperi, recipiente etc.) Care este umplut cu ceva, în care se află ceva până la limită. ◊
Expr. Plin ochi = umplut până la limita capacității.
A fi plin de sine (sau
de el) = a avea o părere foarte bună despre sine, a fi încrezut, îngâmfat.
A-i fi (cuiva)
paharul plin, se spune despre cineva care a îndurat prea multe necazuri și nu le mai poate suporta. ♦ (Despre arme de foc) În care au fost introduse cartușe; încărcat.
2. Fără goluri; întreg, compact, masiv. ♦ Întreg, deplin, neștirbit. ◊
Profesor plin = profesor universitar titular, cu toate titlurile și drepturile prevăzute de lege.
Catedră plină = catedră care are numărul de ore prevăzut de regulament.
3. Care cuprinde, conține, are ceva în cantitate sau în număr mare. ♦ (Despre ochi) Năpădit, inundat de lacrimi.
4. Care este acoperit, încărcat total sau parțial cu ceva. ♦ Murdar, mânjit, uns (cu ceva).
5. (Despre ființe, corpul lor sau părți ale corpului) Cu forme rotunde, durdulii; grăsuț.
6. Care are amploare, intensitate; desăvârșit.
Lună plină = lună perfect rotundă, aflată în faza ei maximă.
Voce plină = voce sonoră, cu volum. ◊
Expr. În plin(ă)... = în mijlocul..., în miezul..., în toiul...
II. S. n. Ceea ce umple un vas, o cavitate, un spațiu etc.; conținut, cuprins. ◊
Plinul conductei = cantitate de fluid care rămâne în permanență într-o conductă de transport. ◊
Loc. adv. Din plin = din abundență. ◊
Loc. adj. și adv. În plin = în centru, la țintă. ◊
Loc. prep. În plinul... = în mijlocul...;
p. ext. în toiul... ◊
Expr. A-i merge cuiva în plin = a-i merge cuiva bine, a avea succes, a reuși, a izbândi.
A da o lovitură (sau
a lovi, a nimeri) în plin = a nimeri bine ținta vizată, a-și ajunge scopul.
A-i ieși cuiva cu plin(ul) = a-i ieși cuiva în cale cu un vas plin (fapt considerat în credința populară ca semn prielnic).
A face plinul = a umple cu benzină până la refuz rezervorul unei mașini. –
Lat. plenus.plin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)plin (plínă), adj. –
1. Umplut, ocupat. –
2. Compact, masiv. –
3. (
S. n.) Întîlnire întîmplătoare cu o persoană care duce un vas plin cu apă; se consideră de bun augur, iar dacă vasul este gol, de rău augur. –
Cu plin, în mod fericit;
în plin, perfect;
din plin, întocmai, exact. –
Mr. plin, megl. (am)plin, istr. pl’ir. Lat. plenus (Pușcariu 1337; Candrea-Dens., 1405; REW 6596),
cf. it. pieno, prov. ple, fr. plein, sp. lleno, port. cheio. –
Der. plinătate, s. f. (plenitudine), format după
fr. plénitude; plineală, s. f. (
înv., îndeplinire, executare silită);
plinuț, adj. (aproape plin; durduliu);
împlini (
var. plini),
vb. (a umple, a face plin; a completa; a satisface; a executa, a îndeplini; a atinge o vîrstă sau o cantitate;
refl., a se realiza, a se verifica;
refl., a ajunge la soroc, la scadență;
refl., a-și găsi nașul, a i se înfunda), se consideră îndeobște ca
der. din
lat. (im)plenῑre (Densusianu,
Hlr., 150; Candrea-Dens., 1407; Pușcariu 789), în timp ce Cihac, II, 265, îl deriva din
sl. (na)plŭniti; neîmplinit, adj. (neexecutat; imperfect);
împlinitor, s. m. (
înv., executor);
deplin, adv. (împlinit;
adj., complet);
deplinătate, s. f. (plenitudine);
îndeplini, vb. (a executa). –
Cf. suplini.plin (Dicționaru limbii românești, 1939)plin, -ă adj. (lat.
plênus, care corespunde cu vgr.
pléres, got.
fulls, germ.
voll, vsl.
plŭnŭ; it.
pieno, pv.
ple, fr.
plein, sp.
lleno, pg.
cheio. V.
deplin, pîlnie, umplu, împlinesc. Umplut, care conține tot ce poate conținea:
un pahar plin de apă, un sac plin de grîŭ, o căruță plină de Jidanĭ. Pe care se află saŭ care conține mult din ceva:
România e plină de Jidanĭ, cățelu-ĭ plin de puricĭ, ziarele-s pline de veștĭ. Masiv:
zid plin. Rătund, gras:
o față plină. Mînjit:
Plin de sînge pe mînĭ. Fig. Pătruns:
plin de bucurie, de furie, de încredere. Lună plină, care se vede toată (fiind-c´o luminează soarele peste tot).
Plin de sine, 1. egoist, 2. încîntat de sine.
Plin de vin, beat.
În plină natură, mare, stradă, în mijlocu naturiĭ, măriĭ, stradeĭ. S. n., pl.
urĭ. Spațiŭ plin de ceva:
butoĭu sună a plin. Vechĭ. Plinătate:
lumea și plinul eĭ. Fiz. Spațiŭ ocupat de materie, în opoz. cu
vidu. A ĭeși cuĭva înainte cu plinu, a-ĭ ĭeși cu un vas plin (de ex. o cofă cu apă), ceĭa ce, în popor, se consideră de bun aŭguriŭ.
plin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plin1 adj. m.,
pl. plini; f. plínă, pl. plíneplin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plin2 s. n.,
pl. plínuriplin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plin a.
1. care conține tot ce poate conține:
un pahar plin cu apă; 2. umplut cu:
ziar plin de informațiuni; 3. gras:
figură plină; 4. fig. pătruns:
plin de devotament. [Lat. PLENUS]. ║ n.
1. a merge în plin, a avea succes, a se împlini dorințele;
2. vas plin:
a ieși cu plin.