plic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLIC, plicuri, s. n. Obiect confecționat dintr-o hârtie împăturită în chip special și lipită pe trei părți, pentru a închide o scrisoare, un act etc. (în vederea expedierii lor); obiectul împreună cu scrisoarea, actul etc. pe care le conține. – Din
ngr. plíkos, it. plico.plic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)plic (plícuri), s. n. – Obiect de hîrtie în care se închide o scrisoare. –
Mr. plic. It. plico „plic”, prin
ngr. πλίϰος (Cihac, II, 688; Gáldi 230). –
Der. plicui, vb. (
înv., a închide un plic).
plic (Dicționar de argou al limbii române, 2007)plic, plicuri s. n. 1. mită.
2. bani oferiți în plic, în semn de recunoștință, de un pacient medicului său.
3. (
deț.) pachet de țigări.
plic (Dicționaru limbii românești, 1939)plic n., pl.
urĭ (ngr.
plíkos, [de unde și bg.
plik], d. it.
plico, care vine d. lat.
plicare, a îndoi [hîrtia, pînza]. V.
plec 2, plisez). Bucată de hîrtie îndoită (cu marginile lipite cu cleĭ) care servește ca învăliș [!] uneĭ scrisorĭ.
plic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plic s. n.,
pl. plícuriplic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plic n. hârtie îndoită ce servă de înveliș:
pune scrisoarea în plic. [Gr. mod. PLÍKOS, pachet (din it.
plico, pachet de scrisori)].